Dragoste

Ne-am născut într-o epocă în care lucrurile stricate se aruncă și nu se repară

O adunătură de lucruri inutile în viața noastră.girl-playing-with-flowers-girl-1 De lucruri și de piese aruncate grămadă. Să le ia timpul mai repede, să rupă din momente și să lase pe alocuri bucăți de soare care să ne spună o dată la câţiva ani că trăim. Încă mai trăim.

Suntem săturaţi până peste gât de clipele în care soarta se face mai deşteaptă ca noi. Atunci devenim fricoşi, oameni ai nimănui, căzuţi din pod parcă și gata să așteptăm pumnul în gură de la oricine. Prostii. Dacă te naști deștept, e posibil ca prostia unuia să te mănânce bucată cu bucată. Și dacă cineva îți zice să te lași de gândit, se prea poate să îl asculți. Atunci lucrurile bune devin inutile și fără sens, se strică. Ah da, pentru că noi iubim să aruncăm lucrurile stricate la gunoi, chiar dacă sunt mai bune decât ceea ce rămâne.

Nu trebuie să schimbi soarele pe niște lămpi abia pâlpâinde. Nu are rost. De exemplu te-ai certat cu iubita. Ai dat-o în bară cu cu tot ceea ce ai construit în timp. Ești gata să te declari idiot, chiar dacă ea îți amintește de fiecare minut petrecut împreună și te imploră să faci ceva ca să întorci lucrurile bune de mai ieri. Tu ce faci? Te duci. Și înțelegi prea bine că e cea mai mare prostie. Relațiile care scârțîie nu sunt motiv pentru a pune capăt propriului viitor. Nu poți să fii bun pentru toți, așa cum nu trebuie să fii rău pentru fiecare. Dar ea nu e ca toți și cu siguranță nu e ca fiecare.

Lucrurile stricate se aruncă și nu se repară.

Absurditatea propriei mândrii. În lumea asta haotică nu există târziu, există nu mai trebuie. Și dacă nu mai trebuie, e prea târziu. Ne-am născut într-o epocă în care tot ceea ce pare banal și expirat se aruncă. Se aruncă emoții, idei, dorințe, optimismul pentru ziua de mâine și experiența zilei de azi. Se aruncă pentru că suntem prea îngâmfaţi, am uitat cum ne-a crescut mama şi ce însemna o bucată de pâine mâncată cu poftă. Crescând, am înțeles că multe lucruri ne pot fi oferite pe tavă iar asta era doar o iluzie a prezentului. Dacă nu e pe moftul nostru, aruncăm. Oameni, suflete și prietenii. Dacă te uiți apoi în jur, vezi că e gol. Gol rămâne și după 20 și după 30 de ani. Și e aiurea să-ți vinzi sufletul pe chestii banale. După 30 de ani nu te mai gândești la prostii, realizezi că cea mai mare deziluzie e să te temi. Te temi să devii un nimeni cu nimic. Atunci îți aduci aminte de lucrurile stricate pe care le-ai aruncat și pe care le puteai repara atît de simplu. Teama devine un lucru stabil care-ți șade pe pat în loc de pernă. Și totuși, se poate și altfel.

 

http://devorbacutine.eu/

Comments

Share This